Lasha Chkhartishvili

Un teatru în cinci perspective

 

 

În micul și pitorescul oraș Târgu Jiu, Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” a devenit, pentru câteva zile, centrul unei efervescențe culturale remarcabile. Instituția a găzduit un eveniment internațional de amploare, al cărui organizator este chiar teatrul însuși. Cu o istorie îndelungată și o identitate artistică consolidată, teatrul și-a propus, pe parcursul unei săptămâni, să-și prezinte spectacolele nu doar invitaților străini, ci și publicului local, reafirmându-și astfel rolul de reper cultural regional.

 

Organizarea unui showcase dedicat unui singur teatru nu constituie o noutate absolută în contextul teatral european contemporan — și nici dincolo de el — însă este un demers pe care nu orice instituție teatrală îl poate susține. Un astfel de eveniment presupune existența unui repertoriu coerent, divers și valoros, capabil să ofere o imagine reprezentativă a identității artistice a teatrului și, totodată, o perspectivă de dezvoltare viitoare.

 

Sub conducerea și inițiativa directoarei și actriței Mariana Ghițulescu, Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” a reușit, în ultima perioadă, să organizeze o serie de manifestări culturale de importanță internațională. Dintre acestea, Showcase-ul ocupă un loc distinct, prin contribuția sa la creșterea vizibilității instituției, la consolidarea prestigiului artistic și la stimularea unui dialog creativ între artiști și public. Evenimentul favorizează, de asemenea, atragerea unor noi regizori și impulsionează procesul de rafinare estetică și profesională a trupei. Această intensificare a activității artistice funcționează ca un factor de motivație pentru tinerii actori, oferindu-le oportunități de afirmare și de dezvoltare profesională. În egală măsură, ea contribuie la fidelizarea publicului, care caută în experiența teatrală nu doar divertismentul, ci și reflecția, emoția și plăcerea estetică a unei seri bine petrecute.

 

În cadrul Showcase-ului, publicul, alături de invitați din Georgia, Cehia, Ungaria și din București, a avut prilejul de a descoperi spectacole semnate de regizori aparținând unor generații și viziuni diferite, reprezentative pentru o diversitate de genuri și forme teatrale.

 

Evenimentul a fost deschis cu o montare a piesei Căsătoria de Nikolai Gogol, marcând simbolic legătura dintre tradiție și actualitate în discursul scenic al Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu.

 

 

***

Regizorul Mihai Brătilă propune o lectură scenică clasică, fidelă spiritului gogolian, construită cu mijloace teatrale tradiționale, dar încărcată de farmec, umor și tandrețe. Departe de exercițiile regizorale ostentative, Brătilă își asumă o estetică a simplității: teatrul ca întâlnire vie între actori și public. Principala lui forță nu stă în efecte sau concepte, ci în actorii săi — în prezența, energia și firescul lor. Ei devin mediatori între text și spectator, iar prin jocul lor spectacolul respiră, comunică, seduce.

 

Actorii funcționează ca un organism comun, într-o armonie perfectă. Fiecare gest, privire sau tăcere pare parte dintr-un limbaj interior pe care îl împărtășesc. În această coeziune se ascunde regizorul: nu impune, ci modelează din interior, invizibil, dar omniprezent. Este acea formă subtilă de regie care preferă ascultarea în locul demonstrației — un tip de regie ce lasă teatrul să se nască organic, prin parteneriat și încredere.

 

Scenografia lui Șteff Chelaru menține această linie a echilibrului și sobrietății. Statică, dar expresivă, ea creează un cadru verosimil, cald, ce evocă atmosfera unei epoci trecute fără să o idealizeze. Decorul — o terasă elegantă și câteva uși ce deschid posibile spații interioare — delimitează o lume mică, dar vie, între realism și convenție. Costumele completează această lume cu rafinament: sunt colorate, elegante, atent stilizate, perfect integrate universului gogolian.

 

Tema piesei, teama de asumare a unei vieți în doi, este surprinzător de actuală. Gogol, prin comicul său amar, vorbește despre fragilitatea umană în fața responsabilității, despre contradicția dintre dorință și frică. Brătilă reușește să transforme această temă într-o reflecție caldă și umană: dorim iubirea, dar ne temem de ea; râdem de personajele care fug de căsătorie, dar în ele ne recunoaștem. Spectacolul devine, astfel, o confesiune colectivă despre singurătate, libertate și nevoia de apropiere.

 

Forța montării stă în dialogurile vii și în parteneriatele scenice autentice. Actorii se ascultă unii pe alții — o calitate tot mai rară. Se disting Mariana Ghițulescu (Fiokla Ivanovna), Teodora Constantin (Agafia Tihonova) și Vlad Fiu (Podkolesin), care dau viață personajelor printr-un amestec de umor, grație și luciditate.

 

Cristinel Dobran oferă un moment de rafinată solitudine scenică: un monolog construit cu inteligență și sensibilitate, care devine unul dintre vârfurile emoționale ale spectacolului.

 

Podkolesin, în interpretarea lui Vlad Fiu, capătă o dimensiune umană aparte: un tânăr fragil, nehotărât, prins între dorința de fericire și teama de a-și pierde libertatea. Libertatea sa e și dar, și blestem. În contrapunct, Kocikariov (Alexandru Papadopol) e omul pragmatic, experimentat, care încearcă să-l readucă la „ordine”, reprezentând vocea lumii convenționale. Între cei doi este o permanentă o tensiune amuzantă care declanșează comicul.

 

Una dintre cele mai memorabile scene este evadarea lui Podkolesin pe fereastră — un moment de comedie pură, dar și de melancolie subtilă. Gesturile sale, textul, ritmul — toate compun un portret comic și, totodată, înduioșător al omului care vrea să fie liber, dar nu știe ce să facă cu libertatea.

 

Agafia Tihonova (Teodora Constantin) evoluează de la naivitatea unei tinere visătoare la luciditatea amară a unei femei trădate. Finalul — râsul care se frânge în plâns — e de o sinceritate dezarmantă. În câteva clipe, actrița trece de la comedie la tragedie, de la suprafață la profunzime, dezvăluind o durere autentică, dar și o forță interioară care dă sens resemnării.

 

Mariana Ghițulescu (Fiokla Ivanovna) creează un personaj complex, plin de viață și umor, oscilând între grotesc și luciditate, între viclenie și blândețe. Ea este un pol de echilibru al spectacolului, un spirit cald și ironic care luminează scena prin naturalețea sa.

 

Fiecare personaj din acest spectacol are propria vibrație. Nu este o comedie de situații, ci una a caracterelor — o frescă vie a slăbiciunilor umane, tratate cu empatie și inteligență. „Căsătoria”, în versiunea Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu, nu este doar o întâlnire cu Gogol, ci o întâlnire cu omul: contradictoriu, comic, trist și profund deopotrivă.

 

***

Spectacolul Micul Ponei în regia Antonellei Cornici, aduce pe scena Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu una dintre cele mai sensibile teme ale lumii contemporane: dreptul la diferență și nevoia de empatie într-o societate tot mai intolerantă.

 

Montarea pornește de la un caz real petrecut în Carolina de Nord, în 2014. Un băiat de doar nouă ani, Grayson Bruce, a fost hărțuit de colegi și chiar marginalizat de școală pentru că purta un ghiozdan cu imaginea poneiului roz din celebrul serial My Little Pony. În loc să combată discriminarea, bullyingul, conducerea școlii a găsit o soluție „simplă”: i-a interzis copilului să mai vină la școală cu acel rucsac. Doar intervenția părinților și reacția publică au forțat instituția să-și recunoască greșeala.

 

Pornind de la acest caz, Antonella Cornici construiește un spectacol tensionat și profund, care examinează conflictul dintre două perspective: cea a părinților, a soțului și a soției, doi oameni care se iubesc, dar gândesc diferit despre educația propriului copil. Din această opoziție se naște o confruntare dureroasă, care depășește spațiul familial și devine o meditație asupra intoleranței, a libertății personale și a dreptului la diferență.

Tensiunea este prezentă încă din primele clipe. Muzica — gravă, misterioasă — anunță un pericol iminent. Scenografia compune o lume fragmentată: scaune dispuse haotic și veioze suspendate, toate ca piese ale unui puzzle pe care tinerii soți încearcă să-l recompună. În acest spațiu auster și poetic, lumina devine un personaj esențial.

 

Vlad Lăzărescu semnează o creație luminoasă subtilă, care respiră odată cu emoția actorilor: uneori intimă și caldă, alteori tăioasă, agresivă, provocând privitorul să participe afectiv.

 

Un element de modernitate remarcabil este folosirea proiecțiilor video și a imaginilor generate prin inteligență artificială – Andrei Piu. Chipul copilului aflat în centrul conflictului este creat digital, soluție care protejează identitatea minorilor și, în același timp, demonstrează modul în care teatrul contemporan poate utiliza tehnologia cu discernământ etic și estetic.

 

Distribuția, alcătuită din Tedi Popescu (Jaime) și Gia Enache (Irene), dă spectacolului forța și autenticitatea emoțională care îl definesc. Cei doi actori construiesc un cuplu tensionat, pasional și profund uman. Între iubire, frică și convingeri opuse, relația lor se transformă într-un duel al principiilor. De la o discuție domestică se ajunge la o confruntare de idei care atinge un nivel universal.

 

Personajul tatălui, Jaime, devine vocea lucidă și progresistă a montării: el apără dreptul copilului de a fi el însuși, chiar și atunci când lumea îl respinge. Într-un gest de empatie și curaj, tatăl devine modelul unei umanități care refuză să judece. În contrapunct, Irene — mama — simbolizează teama, conformismul, tentația de a evita conflictul prin supunere.

 

Cornici reușește să transforme această opoziție într-o meditație vizuală și emoțională despre libertate. Spectacolul nu oferă răspunsuri, ci întrebări. Publicul este invitat să reflecteze: cât de pregătiți suntem, ca societate, să acceptăm diferența? Câtă libertate suntem dispuși să oferim celorlalți fără a o simți ca o amenințare?

 

Prin această producție, Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu”confirmă deschiderea sa spre teme actuale, tratate cu sensibilitate și curaj. Micul Ponei este o pledoarie pentru empatie și educație morală, o poveste despre părinți, copii și societate, spusă fără didacticism, dar cu o profunzime care emoționează și incomodează în același timp. Spectacolul confirmă nu doar forța regizoarei Antonella Cornici, ci și capacitatea teatrului românesc de a aborda subiecte sensibile cu inteligență, empatie și curaj.

 

Este, în fond, un spectacol despre dreptul fiecărui om — copil sau adult — de a trăi liber, fără frică și fără rușine. O lecție de umanitate pe care teatrul o transformă în emoție pură.

 

 

***

Teatrul este un organism viu — mereu în mișcare, mereu altul. Nu se repetă niciodată, trăiește doar în momentul în care se joacă. Fiecare reprezentație depinde de respirația publicului la fel de mult ca de cea a actorilor. Spun asta pentru că spectacolul Memoria apei  nu a reușit să-mi lase o impresie puternică. Povestea este clară, coerentă, dar montarea nu m-a atins emoțional, nu a trezit acel impuls interior care face ca teatrul să devină o experiență vie.

 

Teatrul este o artă colectivă, iar succesul sau eșecul unei producții aparține tuturor: regizorului, actorilor, scenografului, tehnicienilor, luminiștilor. În cazul de față, am asistat la o dramă de familie despre memorie și identitate — teme esențiale, dar tratate fără vibrația necesară. Piesa ne amintește că memoria este o entitate înșelătoare: selectivă, subiectivă, adesea deformantă. Așa cum fiecare dintre cele trei surori orfane își reconstituie trecutul prin propria lentilă, și privirea mea asupra spectacolului este, inevitabil, subiectivă.

 

Regizorul Mihai Brătilă a ales o limbă teatrală tradițională, aproape muzeală. Povestea se desfășoară într-un ritm lent, cu o succesiune de episoade unite prin procedeul clasic al „întunecării scenei” — o tehnică utilizată în teatrul secolului trecut, dar considerată astăzi o soluție convențională, semn al unei regii care nu găsește mijloace fluide de tranziție. Această opțiune stilistică dă spectacolului un aer învechit, lipsit de tensiunea contemporană a textului.

 

Mai grav este faptul că designul de lumini, semnat de Vlad Lăzărescu, nu a funcționat corespunzător în seara reprezentației. Iluminarea se schimba intempestiv: lumina se aprindea prea devreme sau întârziat, umbrele se suprapuneau haotic, iar acest dezechilibru vizual a afectat considerabil dinamica scenică. Într-un spectacol în care atmosfera și fragilitatea memoriei ar trebui să fie susținute de lumină, asemenea erori devin semnificative.

 

Dialogurile și monologurile, deși corect rostite, au rămas lipsite de tensiune interioară. Actorii se străduiesc, dar nu par să trăiască cu adevărat povestea. Textul se spune, dar nu se simte. Iar atunci când pe scenă nu există viață, publicul nu are cum să empatizeze.

 

Totuși, există o scenă care se distinge: conflictul conjugal dintre Teresa (Gia Enache) și Frank (Sandu Mustățea). Aici, intensitatea revine în spectacol. Cei doi actori aprind, literalmente, flacăra dramei. Expresivitatea, ritmul, adevărul emoțional — toate converg într-un moment autentic, viu, plin de energie. Ei creează un contrast binevenit față de restul montării și demonstrează cât de mult poate ridica spectacolul o scenă jucată cu pasiune și sinceritate.

 

Memoria apei rămâne, în această versiune, un exercițiu corect, dar lipsit de profunzime. Subiectul — fragilitatea memoriei, iluzia identității și trauma familială — cerea o poezie a detaliului, o sensibilitate mai nuanțată, un teatru care să respire în interiorul emoției. În forma actuală, montarea pare mai curând o amintire decât o trăire.

 

 

***

Regizorul Dumitru Acriș declară: „Pentru mine, idealul este ca, după ce văd unul dintre spectacolele mele, în fiecare spectator să se întâmple ceva. Nu neapărat în minte, ci în suflet, pentru că instrumentul cu care lucrăm noi, regizorii, este sufletul uman… Îmi doresc ca oricine vede Morfina să plece tulburat din teatru, cu sentimentul că a înțeles ce înseamnă iubirea de sine – o forță care te apără de autodistrugere și de atacurile distructive venite din afară. Este ținta supremă pe care teatrul ar trebui să și-o asume. Nu este, oare, așa?”

 

Afirmația regizorului este una nobilă, dar întrebarea firească este: ceea ce el intenționează, se și vede pe scenă? De multe ori, regizorii formulează concepte și intenții pe care doar ei și echipa le înțeleg, dar care nu ajung până la public. Nu pentru că spectatorul nu ar fi capabil să perceapă sensuri subtile, ci pentru că mesajul scenic nu se transmite clar. Teatrul se naște pentru spectator — și atunci când acesta nu reușește să intre în relație cu spectacolul, vina nu îi aparține lui.

 

În Morfina adaptarea după Bulgakov se îndepărtează considerabil de original. Aceasta, în sine, nu ar fi o problemă, dacă rezultatul scenic ar reuși să creeze o experiență coerentă, emoțională, autentică. Însă ceea ce regizorul oferă este un produs vizual și sonor intens, dar dezechilibrat, mai degrabă un exercițiu stilistic decât o confesiune teatrală.

 

Personajul Serghei Vasilievici Poliakov (interpretat de Vlad Fiu) devine aici un tânăr medic, lipsit de experiență și de profunzimea intelectuală a eroului bulgakovian. În locul unui om trecut prin suferință, obosit de luciditate, vedem un personaj fragil, dezorientat, aproape inocent. Această tinerețe conferă vulnerabilitate, dar îi răpește dimensiunea filozofică și tragismul.

 

O decizie regizorală interesantă este „tăierea scenei” în sală – apropierea acțiunii de public, un gest prin care Acriș încearcă să creeze intimitate. Dar această strategie cere economie de mijloace, control, emoție reținută. În schimb, spectacolul este dominat de exces: strigăte, gesturi ample, muzică la volum ridicat. Totul devine redundant, iar emoția autentică se pierde într-un torent de zgomote și intenții. Actorii joacă intens, dar nu trăiesc pe scenă.

 

Stilul regizoral trădează o tensiune între intenția psihologică și tentația vizuală. Spectacolul este construit pe principiile teatrului realist de școală stanislavskiană, dar se sufocă sub propria teatralitate. De aici senzația de artificial, de „fals scenic” care, în loc să apropie, distanțează spectatorul.

 

Există, totuși, momente de mare forță vizuală. Sosirea medicului în provincie, cu lumina trenului tăind sala în contralumină, este o imagine memorabilă. Tot la fel, scena întâlnirii cu femeia – banală în simbolism (femeia ca ispită, ca demon senzual) – dar concepută cu inteligență vizuală. Curajoasă și estetic discutabilă rămâne scena jucată în întuneric complet, la limita dintre erotism și provocare, care depășește însă granița gustului artistic.

 

Problema principală a montării este ritmul. Scenele se prelungesc peste măsură, tensiunea se diluează, iar mișcarea continuă nu salvează monotonia. Finalul, cu multiple „închideri” posibile, trădează indecizia autorului spectacolului, ca și cum acesta nu ar fi știut unde anume să pună punctul emoțional al poveștii.

 

În ansamblu, Morfina confirmă profilul unui artist curajos, imaginativ și profund preocupat de esențele umane, dar prins între discursul teoretic și expresia scenică. Dumitru Acriș construiește imagini memorabile, însă pierde, pe alocuri, contactul cu materia vie a teatrului: emoția. Bulgakov vorbește despre dependență, singurătate și degradarea sufletului – teme care cer tăcere, ascultare și finețe. Acriș, în schimb, ridică vocea acolo unde ar fi fost nevoie doar de un șoaptă.

 

***

Montarea lui Cristi Avram a piesei „Romeo și Julieta” este unul dintre acele spectacole care provoacă dezbatere, impresionează prin fantezie regizorală și capacitatea de a transforma clasicul într-un text viu, actual, pulsând în ritmul prezentului. Avram dovedește o imaginație nelimitată – atâta inventivitate încât, după cum s-ar putea spune, dintr-un singur spectacol al său s-ar putea naște patru alte montări reușite.

 

Tânăr și vizionar, regizorul reușește să vorbească despre Shakespeare fără teamă de canon, păstrând esența lirică a tragediei, dar în același timp plasând-o într-un context profund contemporan și încărcat de accente politice. Ceea ce definește montarea este tocmai trăsătura esențială a teatrului european actual – principiul „aici și acum”. Avram reușește să aducă Verona în realitatea noastră imediată, într-o lume tensionată, familiară, în care dragostea devine o formă de rezistență împotriva corupției și a cinismului social.

 

Spectacolul nu doar că adaptează textul, ci îl reconstruiește. Regizorul realizează tăieturi, rescrieri, inserții și rearanjări, fără a trăda spiritul shakespearian, ci dimpotrivă, oferindu-i un suflu proaspăt. Cu toate acestea, deși acțiunea este plasată într-un prezent recognoscibil, costumele concepute în stil gotic – somptuoase, originale, pline de personalitate – amintesc de epoca elisabetană. Alegerea este intenționată: o demonstrație vizuală a faptului că epocile se schimbă, dar natura umană și pasiunile ei rămân aceleași.

 

Montarea realizată la Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu (la inițiativa directoarei Mariana Ghițulescu) se distinge radical de orice altă versiune scenică a piesei. Avram propune o lectură simbolică, în care apar ecouri din alte tragedii shakespeariene – aluzii la Hamlet prin tema „a fi sau a nu fi”, imaginea sarcofagului transparent, sau prezența unor figuri enigmatice, asemănătoare vrăjitoarelor din Macbeth, care dirijează destinele personajelor.

 

Din punct de vedere actoricesc, spectacolul este o adevărată galerie de caractere. Fiecare interpret, indiferent de mărimea rolului, aduce o prezență memorabilă. Se remarcă Vlad Fiu (Benvolio), care confirmă versatilitatea sa scenică, și Alexandru Manea, un Mercutio excentric, exuberant, accesorizat cu rafinament, portret al unei generații hedoniste și pierdute în plăcere. Eugen Titu impresionează printr-o creație de mare finețe în rolul Doicii – un personaj liric și grotesc deopotrivă, fragil, dar demn, un simbol al singurătății senine. Claudiu Bleonț (Lorenzo) propune un portret paradoxal: un preot bine intenționat, dar ușor ridicol, prin care regizorul atinge ironic instituția Bisericii, punând în contrast progresismul catolic și rigiditatea ortodoxă.

 

Avram introduce, fără ostentație, și accente politice. Societatea veroneză devine o alegorie a lumii contemporane – o lume dominată de putere, bani, imagine și competiție. Familiile Capulet și Montague nu mai sunt simple clanuri rivale, ci expresia unei ordini sociale care sacrifică inocența pentru ambiție. În această lume, iubirea dintre Romeo și Julieta devine un act de sfidare și libertate, o formă de protest moral.

 

Scenografia semnată de Irina Chirilă este minimalistă și ingenioasă. Câteva candelabre, ferestre suspendate, spații goale care se transformă – prin lumină și joc actoricesc – în străzi, curți, cluburi de noapte sau cripte. Vlad Lăzărescu construiește un design de lumini subtil, aproape cinematografic, care susține poezia vizuală a spectacolului. Rezultatul este o scenă în continuă metamorfoză, plină de atmosferă și ritm.

 

Momentul de vârf îl reprezintă, desigur, cuplul central: Ana Vînău (Julieta) și Tedi Popescu (Romeo). Ambii actori emană tinerețe, pasiune și fragilitate. Personajele lor nu sunt simple icoane romantice, ci tineri de azi – neliniștiți, contradictorii, vulnerabili, dar capabili de iubire totală. Prezența lor pe scenă are o energie magnetică, iar relația dintre ei dă spectacolului o intensitate emoțională autentică.

 

De remarcat și curajul formal al regizorului, care rupe convențiile clasice ale construcției mizanscenei. Avram creează structuri dinamice, compoziții neașteptate, suspendă ritmul și reia tensiunea exact acolo unde pare că s-a epuizat. Dinamica și tensiunea dramatică sunt pentru el mai importante decât estetismul static.

 

La finalul reprezentației, un moment cu totul special a emoționat publicul: Alexandru Manea, interpretul lui Mercutio, i-a cerut mâna colegei sale Oana Marinescu chiar pe scenă. Un gest spontan, plin de poezie și sens – dovadă că teatrul, atunci când e autentic, se prelungește în viață.

 

Astfel s-a încheiat Showcase-ul de la Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu — un eveniment care a demonstrat diversitatea și vitalitatea scenei teatrale românești contemporane. Sub conducerea Marianei Ghițulescu, teatrul confirmă vocația sa europeană, deschiderea către dialog și capacitatea de a genera spectacole memorabile.

 

Totul la Târgu Jiu a fost cald, sincer și viu — un final de săptămână în care teatrul și viața s-au întâlnit într-o armonie perfectă.